Edităm, manipulăm… dar cât?
Manipularea şi editarea fotografiilor nu sunt noţiuni noi. Încă din vremurile străvechi ale fotografiei, retuşarea era considerată necesară. Era un fel de artă, iar cei care erau capabili să o facă în aşa fel încât să obţină rezultate foarte bune erau consideraţi artişti. La început, se fotografia pe peliculă foarte mare. Aceasta avea practic dimensiunile fotografiei finale. Astfel, ultima etapă în realizarea unei fotografii era realizarea unei copii pozitive prin contact. Fiind atât de mari, negativele erau relativ uşor de retuşat şi manipulat, însă procesul era pretenţios şi anevoios. Specialiştii foloseau o substanţă numită popular „matoleină”, care era aplicată cu ajutorul unor pensule din păr de bursuc sau veveriţă.
Odată cu miniaturizarea peliculelor fotografice, retuşarea acestora a devenit mult mai anevoioasă. Nu trebuie să uităm că filmul era elementul cel mai important în fotografie; dacă acesta era compromis, tipăriturile de calitate nu mai erau posibile. Prin urmare, fotografii profesionişti s-au rezumat la a acţiona asupra fotografiilor finale, a pozitivelor. Posibilităţile de a interveni erau limitate la modificarea compoziţiei sau diluţiei revelatorului sau la aplicarea diverselor măşti la mărire, pentru a estompa anumite zone şi a supraexpune alte arii.
Fotografia digitală a fost, într-un fel, factorul care a declanşat o adevărată revoluţie a creativităţii şi ingeniozităţii. Practic, posibilităţile de expresie nu mai sunt limitate decât de imaginaţia fiecăruia. De la corecţia erorilor de expunere până la „plasarea” prietenilor într-un vulcan selenar, totul este posibil.
Faptul că fotografia digitală ne permite să corectăm erorile de fotografiere este un lucru benefic, dar sunt nevoit să întreb: cu ce preţ? Am auzit adesea remarci de genul: „Am greşit expunerea. Nu-i nimic, o repar pe PC”. În fapt, nu este mai simplu ca în astfel de cazuri să repetăm fotografia? Posibilitatea editării ulterioare poate produce risipă de timp, energie şi spaţiu de stocare. Uneori am senzaţia că unele fiinţe umane caută cu tot dinadinsul să se îndepărteze de realitate şi se folosesc de artă în acest scop. Astfel, avem filme cu monştri marini, rechini gigant, extratereştri perfizi… dar şi fotografii „reale”, înfăţişând oameni albaştri cu ochi galbeni… Desigur, fotografia este o formă de artă, însă bariera dintre fotografie şi grafică a început să se subţieze tot mai mult.
Se schimbă mentalităţile şi fotografia devine prea mult o metodă de exprimare a sentimentelor artistului? Pentru crearea elementelor ireale există grafică şi nu avem neapărat nevoie de fotografie. Sau poate pur şi simplu, fotografia s-a complicat atât de mult încât pierdem esenţialul. Acum vrem să vedem culori vii, saturate. Vrem acţiune şi impact. Le vrem pe toate şi suntem gata să împingem slider-ele programelor de editare până la maxim pentru a mai smulge un procent de saturaţie. Dar cred că e bine ca, din când în când, să ne oprim din goana după editare foto şi să admirăm una dintre bătrânele fotografii alb-negru făcute de înaintaşii noştri.
Astfel, poate ne vom aminti că lumea este făcută din linii şi forme, nu doar din culori.
