Celui ce mi-a îndrumat paşii
Există motive clare pentru care acum stai şi citeşti aceste rânduri. Poate că ai dat peste site-ul meu din întâmplare. Poate că m-ai căutat prin vreun motor de căutare. Poate că m-a recomandat vreun prieten. Dar motivul primordial este faptul că eu exist şi că sunt pasionat de fotografie. Dacă eram pasionat de covrigi, poate aveam un forum dedicat făinei şi covrigilor.
Însă toate lucrurile au o origine. La fel şi pasiunea mea pentru fotografie. Pot să spun că aceasta se datorează în cea mai mare măsură tatălui meu. Născut într-o familie modestă cu mulţi copii, din judeţul Sălaj, a plecat de acasă de la o vârstă fragedă pentru a putea să îşi continue studiile. Apoi a realizat că opţiunile pentru viitor sunt limitate în acea zonă, deci s-a mutat la Braşov. Acesta este unul dintre lucrurile care mi-au determinat viitorul. Uneori stau şi mă gândesc ce aş fi fost eu acum dacă tata ar fi rămas în Şimleu Silvaniei. Faptul că am m-am născut şi am crescut în Braşov a fost benefic pentru însăşi sistemul meu de valori şi gândire. Braşovul este un oraş civilizat, nu atât de puritan ca Nordul Transilvaniei, dar nici atât de imoral şi împuţit ca Sudul ţării.
Exasperat de faptul că demontam tot ce prindeam prin casă, când avem vreo zece ani, tata a decis să îmi pună aparatul foto în mână. Nu era mare lucru, doar un Penti din RDG. Dar pentru mine era o mare minunăţie. Astfel, ceea ce pentru tata era doar un hobby ocazional, pentru mine a devenit o mare pasiune şi, în cele din urmă, un destin. Astfel, pot să spun că tata e responsabil de faptul că eu vă arăt fotografii de peste tot din lume. De obicei nu sunt de acord ca părinţii să influenţeze deciziile de viitor ale copiilor, dar este adevărat că, atunci când suntem mici, nu suntem destul de lucizi pentru a ne alege propriul drum.
De ce scriu toate acestea aici, acum? Pentru că astăzi este ziua lui de naştere. Este ziua când, o dată în plus, îmi aduc aminte de el cel care, alături de mama, mi-a călăuzit primii paşi în viaţă şi în fotografie. Aş vrea să beau un pahar de şampanie cu el deseară, dar nu se poate. A trebuit să mă mulţumesc să îi pun doar o floare şi o lumânare pe mormânt. Asta e tot ce pot face acum, deşi aş vrea să pot face mult mai mult de atât.
Aş vrea să îi arăt fotografiile pe care le-am făcut, să îi povestesc despre locurile pe care le-am văzut. Aş vrea să se bucure alături de mine şi să mai ieşim la un meci de fotbal, deşi mie nu îmi place fotbalul. Aş vrea să o cunoască pe prietena mea şi să îi povestim despre planurile de nuntă. Şi câte şi mai câte…
Dar tata nu mă mai aude. A plecat dintre noi acum şapte ani. Acum nu a mai rămas nimic de zis. Doar o floare şi o lumânare pe un mormânt…
