Profa de sport
Timpul trece, iar în vâltoarea activităţilor zilnice, uităm de trecut şi de micile întâmplări care ne-au marcat copilăria. Însă unul dintre aspectele copilăriei mele nu şi-a dovedit relevanţa decât recent, când un anonim m-a criticat pe blog pentru faptul că fotografiile mele nu ar fi destul de bune şi că, din păcate, predau fotografie pe bani. Respectivul nu aducea critici solide, ci era doar vehement împotriva mea. Nici o supărare, sunt deschis criticilor, dacă sunt solide şi constructive.
Am crescut la casă, în centrul oraşului, într-o curte mică. Nu aveam spaţii de joacă şi, poate de aceea, orele de sport de la şcoală erau printre preferatele mele. Acolo aveam ocazia să alerg , să joc fotbal, handbal, să mă caţăr pe sfoară… „Profa” de sport era o domnişoară bătrână, care se îmbrăca mereu elegant şi avea coafura mereu pusă la punct. Conducea un Volkswagen „broscuţă” bleu şi fuma ca o locomotivă. Nu mergea nicăieri fără maşină, ceea ce acum mă face să mă întreb ce fel de sportivă fusese la vremea ei. Ţin minte şi acum că, după câteva ture de teren, obişnuiam să am dureri mari ale picioarelor. Profa mi-a arătat cum să pun piciorul în pământ şi de atunci nu numai că nu am mai avut dureri, dar mi-am îmbunătăţit şi timpii. Nu era în stare să tragă un şut în minge, dar ne arăta nouă cum se face. Nu putea să se caţere pe sfoară, dar ne învăţa pe noi cum să reuşim. Pe atunci, nimic nu mi s-a părut anormal, iar orele de sport s-au pierdut în memorie.
Profa se port nu alerga mai repede decât mine, dar antrenase campioni. Nu juca handbal, dar a creat handbalişti. De ce toate acestea? Pentru că ştia secretele meseriei. Până la urmă, orice îndeletnicire are secretele ei: unele la suprafaţă, altele îngropate adânc. Pe unele le poţi descoperi, pe altele trebuie să ţi le arate cineva. Cel care dezvăluie toate aceste secrete poate fi un campion sau doar un bun cunoscător. Acum o să mă întrebaţi: păi dacă ştie secretele, de ce nu poate fi el însuşi un campion? Simplu: poate ştie secretele, dar nu „simte” sportul respectiv. Poate a îmbătrânit, poate s-a săturat de ceea ce face sau e blazat, poate nu are satisfacţii materiale… motivele pot fi numeroase.
Care e legătura cu fotografia? Simplu: în ultimii ani ne-am procopsit cu tot felul de profi de foto. Oferta de cursuri este în plină explozie pe internet. Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul. Câţi profi, atâtea stiluri. Unii ştiu sport, alţii natură, alţii nuduri sau obiecte. Nici un fotograf nu e complet şi nu poate acoperi toate genurile acestei arte. Unii dintre aceşti lectori au ceva de spus, alţii urmăresc doar câştiguri materiale. Ideal ar fi să le putem avea pe ambele! A urma un lector sau altul este, în final, o chestiune de preferinţe personale. Însă consider că, atunci când este evaluat un instructor, cei mai buni indici ai priceperii sale sunt progresele învăţăceilor.
Alegerea unui asemenea îndrumător este foarte dificilă, în special datorită faptului că aceştia au apărut ca ciupercile după ploaie. Din cauza „democratizării fotografiei”, desigur. Sunt prea mulţi profi? Nu pot decât să mă bucur. Poate concurenţa va ajuta la separarea grâului de pleavă. Însă până atunci, va trebui să reuşim să deosebim profii între ei şi să le analizăm performanţele şi prin prisma rezultatelor. un lucru este sigur, însă: calitatea generală a fotografiei nu va avea decât de câştigat.
