O zi la Lisabona
Era un sfârşit de toamnă frumos, iar eu mă plimbam prin Europa. Aveam parte de un Septembrie splendid, care anunţa o toamnă lungă. Sau aşa credeam eu. Era pentru prima dată câd luam contactul cu toamnele iberice, iar totul era nou pentru mine.
Într-una din preumblările mele, am ajuns la Lisabona. Făcusem sacrificii mari pentru ca să ajung acolo şi, fiind în timpul serviciului, ştiam că nu am la dispoziţie decât câteva ore pentru a vizita cât mai mult din acest oraş. M-am trezit dis de dimineaţă, am mâncat ceva pe fugă şi am ieşit. Am luat cu mine doar geanta cu aparatele foto şi o sticlă de jumătate de litru de apă. În rest, oraşul avea să îmi ofere tot ce aveam nevoie. Ca întotdeauna, am căutat să iau cât mai puţin bagaj, pentru ca să mă pot mişca rapid.
Am ieşit din port „la prima oră” şi m-am trezit în faţa unui parc. Ca întotdeauna într-un oraş străin, am căutat indicatoare. Ştiam că va fi aproape imposibil să găsesc indicatoare în Engleză, dar speram să le pot înţelege pe cele scrise în Portugheză. Eram nerăbdător să vizitez renumitul oraş, iar indicatoarele nu se mai arătau. În cele din urmă, am părăsit zona, am traversat un parc şi am ajuns în oraş.
Ca de obicei, locul nu era deloc interesant. Dar m-am obişnuit cu asta, realitatea fiind aceeaşi în aproape toate porturile lumii. Case mici, ziduri, magazine mici înghesuite pe caldarâm… Dar măcar totul era curat. Am ajuns la un bulevard şi am continuat să merg. Până acum, Lisabona era doar un oraş oarecare. Nimic impresionant.
Oamenii se grăbeau undeva şi nu mă băgau în seamă. Parcurile erau rare şi mici, dar nimeni nu se plimba prin ele. În cele din urmă, am ajuns într-o zonă foarte săracă. Tot ce vedeam în jur îmi amintea mai mult de cartierele mizere din Cancun, Mexic. Sau de un străzile sărăcăcioase din Bahamas. Oamenii erau din ce în ce mai prost îmbrăcaţi, pe măsură ce înaintam. Maşinile erau mai rare, dar apăreau mai multe scutere. S-au înmulţit câinii de pe stradă. Deja „mirosea” a pericol. Eram singurul alb într-o mare de meridionali. Toată lumea se uita cu interes la mine şi la geanta mea. Mai fusesem în astfel de situaţii şi ştiam foarte bine că e momentul să dispar. Aşa că am făcut cale întoarsă, către port. Când am ajuns foarte aproape de acesta, m-am întâlnit cu Bojan, un coleg sârb. I-am povestit istorioara mea, care a avut un efect puternic asupra lui. A râs copios de mine şi de greşeala mea. „Ai luat-o pe drumul greşit, prietene! Ce vrei tu să vezi e în partea cealaltă!”
Mi-am spus atunci că ieşirea în oraş fără o documentare prealabilă a fost o greşeală. În mod normal, înainte de a ieşi într-un tur foto, intru pe Internet şi mă documentez temeinic. Apoi, când ies ştiu exact pe unde trebuie să o iau ca să ajung unde doresc. Dar cu o seară înainte, lucrasem până la ore foarte târzii, aşa că nu avusesem timp.
Aşa că tot ce a rămas de făcut a fost să mă alătur lui Bojan, pentru a ajunge în „adevăratul oraş”. Am luat-o la dreapta pe Av. Infante Don Henrique, după care ne-am pierdut pe sutele de străduţe ale vechiului oraş. Astfel, am avut ocazia să constat că Lisabona este un oraş al contrastelor: aici vezi o clădire impunătoare, renovată frumos, mai încolo o casă cu patru nivele, cu pereţii scorojiţi şi fără geamuri la ferestre. Oamenii par să trăiască într-o stare de automulţumire. Fără geamuri, cu case care stau să se dărâme, dar cu drapelul Portugaliei în balcon.
Dar măcar m-am simţit în siguranţă, căscând gura când la tonetele de fructe, unde vânzătoarele mărunţele îşi iţeau capetele printre munţi de portocale, când la tramvaiele galbene şi înguste care se prelingeau pe drum. Aici, oamenii aveau timp să stea pe bănci, la odihnă, citind ziarul. Viaţa nu mai era atât de tumultoasă şi încrâncenată, iar turiştii încă nu se treziseră. Era abia ora 9. Paşii m-au purtat pe nişte străduţe ale căror nume îmi sunt străine. Dar în cele din urmă, ne-am îndreptat către obiectivul pe care doream să îl vizităm: Castelo de Sao Jorge. Am ajuns aici destul de rapid, dar a trebuit să facem o pauză la una dintre terasele mici, dar atrăgătoare. Trei Euro şi o bere mai târziu, ne îndreptam din nou către castel.
Am ajuns aici, iar în câteva minute achitasem deja taxa de vizitare de cinci Euro şi eram înăuntru. Din păcate, castelul nu se poate vizita în totalitate. Dar partea care se vizitează este deosebită. Mi-a plăcut, dar am rămas cu un gust amar. Oricât de frumos ar fi acest castel, nu se compară (de exemplu) cu Castelul de la Hunedoara, dar primeşte de sute de ori mai mulţi vizitatori, care au contribuit la dezvoltarea unei industrii impresionante.
După vizitarea şi fotografierea castelului, a sosit timpul să ne întoarcem „la bază”. Am trecut din nou, fără să ne pierdem, prin labirintul străduţelor, am cumpărat magneţi şi suveniruri, apoi ne-am oprit la o terasă. Am mâncat ceva, nu mai ştiu ce. Experienţa m-a învăţat că, atunci când sunt într-un loc nou, mai bine comand ce am mai mâncat. Altfel, nu ştiu niciodată ce primesc. Asta cu atât mai mult cu cât, la Lisabona, puţini oameni vorbesc Engleza.
După masa copioasă, m-am întors acasă, cu amintirea unei zile plăcute, petrecută în două „oraşe” diferite: Lisabona „lor” şi Lisabona „noastră”.
În final, vă invit să vizionaţi o mică galerie de imagini realizate în acest oraş. Vă reamintesc faptul că toate textele şi imaginile din acest site sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi că reproducerea/copierea parţială sau totală a acestora fără acordul meu este interzisă.
