Mike Godoroja strikes again
În mintea mea, lucrurile sunt destul de clare: acesta este un blog de fotografie și trebuie să rămână așa. Însă în viața “civilă” a unui fotograf se mai întâmplă și lucruri ciudate, care trebuie povestite. Unul dintre ele este cel care urmează.
Ieri seară, am ieșit în oraș împreună cu câțiva prieteni. Nu ne mai văzusem de mult timp și tot ce doream era să găsim un bar în care să fie cald și muzica să nu fie prea zgomotoasă, pentru ca să putem vorbi în voie. Eram într-un oraș liniștit, transilvan, iar atingerea scopului nostru nu ar fi trebuit să fie dificilă.
Am ajuns la unul dintre barurile cunoscute, situat la subsolul unei clădiri. Ne place acolo pentru locul e mare, muzica e bună și scaunele sunt foarte confortabile. Am intrat eu primul. După ce am pășit înăuntru, m-a preluat un omuleț mic și cu părul rar, care stătea așezat lângă bar. Eu: Bună seara. El: Știți, în seara asta avem concert. Cântă Mike Godoroja and Blue Spirit. Intrarea e 15 lei. Câte locuri doriți?
Hoooo, cu tata! Stai ușurel, lasă-mă să mă dezmeticesc. L-am mai ascultat pe Godoroja și se întâmplă că îmi place foarte mult muzica Blues. Deci aș fi vrut să stăm, însă în acest caz se ducea de râpă planul de a pălăvrăgi cu prietenii despre lucrurile care s-au întâmplat între timp. M-am întors către prietenii mei, ca să luăm împreună o decizie, când omulețul vine iar la mine și zice:
“Dacă vi se pare că 15 lei e prea mult pentru muzica asta, mai bine duceți-vă în alt bar, unde au manele și drumbas! Eu nu am dreptul să discut despre nivelul dumneavoastră de cultură!”
Pam-paaaam! Mi s-a pus mira! Ai dreptate, măi așchimodie, nu ai dreptul să discuți despre nivelul meu de cultură, mai ales dacă nu mă cunoști! Primul instinct (ancestral, recunosc), a fost să îi întorc un dos de palmă piticaniei. Cum îndrăznește acest biped să îmi vorbească în acest fel? Chiar și dacă mi-ar fi plăcut manelele și “drumbas”, nu era problema lui. Eu eram un client care trebuia tratat ca atare. Și nu e treaba nimănui să presupună ce muzică îmi place mie sau altcuiva. Aș fi vrut să stăm, dar acum cea mai mare dorință a mea era să plecăm naibii mai repede. Să plecăm pentru ca să nu îl iau pe humanoid la o tură de sală, să verific cu cele trei fire de păr care i-au mai rămas, dacă s-a măturat bine pe jos! M-am simțit jignit până în măduva oaselor mele de client și de consumator de servicii. Trebuie să menționez faptul că creatura nu era de-a locului, pentru că nu am mai văzut-o pe acolo. Trebuie să fi fost din echipa lui Godoroja.
Cineva ar trebui să îi spună domnului Godoroja că au trecut peste 20 de ani de când pe Maic Godoroja îl chema Mihai Godoroja, iar Partidul aduna cu forța liceeni, pe care îi aducea la concertele sale. Ar trebui să afle și dumnealui că în țara asta cultura nu se mai face cu “hei-rup”" și că avem dreptul să ne alegem artiștii. Și tot domnul Maic ar trebui să afle că muzica nu face doi bani dacă nu se vinde. Dar cred că asta știe deja. Și dacă mai pune la ușă indivizi care au în comun cu noi doar degetele opozante, poziția bipedă și limbajul articulat, atunci își merită soarta de artist desuet, acoperit de praf și de uitarea publicului.
Eu unul, suint sigur că, de acum încolo, nu am să mai pun piciorul la un concert de-al lui Maic Godoroja, decât dacă ia el piticania de mânuță și vine până la Brașov să își ceară scuze. MIster Godoroja, dacă vreodată citiți aceste rânduri, să știți că ați pierdut un admirator. Nu unul fidel, e adevărat. Dar cum nu mai aveți prea mulți, aveți grijă de cei care v-au mai rămas. Și scăpați de comunistul de la ușă!
