Masacrele hortyste: ne uităm istoria?
Săptămâna trecută am fost plecat într-un binemeritat concediu. Am decis să fac un tur transilvan, să revăd locurile de unde se trage neamul meu. Am ajuns la Ip, judeţul Sălaj, tocmai cu o zi înainte de comemorarea masacrului hortyst de la 14 Septembrie 1940.
Aici au fost ingropati cei 157 de martiri de la Ip
Singura lor vină: erau români
În urma tratatului de la Viena din August 1940, o mare parte din Transilvania era cedată Ungariei. Teritoriul avea 42.243 kilometri pătraţi şi era locuit de 1.304.898 români şi 968.000 maghiari. Imediat după semnarea tratatului, ungurii au decis că e o idee bună să iniţieze o serie de masacre. Astfel, conduşi de localnicii maghiari, au început un proces de “purificare” în satele transilvane. Au urmat masacrele de la Nuşfalău (8 septembrie), Treznea (9 septembrie), Ip (13/14 septembrie), Cerişa (15 septembrie), Marca (15-16 septembrie), Breţcu (16 septembrie), Mureşenii de Câmpie (20 septembrie). Acestea nu au fost singurele masacre, dar sunt cele mai însemnate. Procesul era simplu: se cooptau voluntari maghiari din rândul populaţiei maghiare locale, se identificau casele cu români, iar aceştia erau treziţi din somn şi ucişi.
Cel mai tanar martir avea doar sase luni
Familia mea – în groapa comună
În satul Ip, ungurii au ucis 157 de români. Au venit noaptea, când lumea dormea după o zi de muncă. Pe unii i-au ucis în somn, pe alţii i-au scos în curte, i-au torturat şi apoi i-au ucis. O mare parte din cei ucişi atunci erau membri ai familiei mele. Cel mai tânăr martir avea doar şase luni… Bunicul îmi povestea lucruri inimaginabile şi torturi de neînchipuit, comise de invadatori. După ce i-au ucis pe români, i-au aruncat într-o groapă comună. Unii încă nu muriseră, dar asta nu i-a împiedicat pe unguri să îi acopere cu pământ. Familia tatălui meu a scăpat ca prin minune: când ungurii erau doar la câteva case distanţă, armata română a lansat o contra-ofensivă. Tata avea să se nască după patru ani… Mai lipsea puţin şi nu aş fi fost acum aici, să scriu toate acestea.
Am ajuns la Ip cu ocazia comemorării atrocităţilor din 1940. Am pus o lumânare la groapa comună şi m-am gândit că istoria nu trebuie să se repete. Dar, din păcate… Se pare că unii nu învaţă din greşelile trecutului, iar alţii sunt prea ocupaţi cu traiul zilnic, pentru ca să le pese. De acolo,din satele transilvane, de sub lespezile monumentelor, istoria ne vorbeşte. Trebuie doar să o ascultăm.
„Iertăm, dar nu uităm”
Aşa zicea bunicul. Maghiarii din sat care i-au ajutat pe soldaţii unguri în 1940, erau bine-mersi când eram eu copil. Umblau prin sat şi îşi vedeau liniştiţi de treabă. Ei fuseseră părtaşi la masacrele din 1940 şi totuşi românii nu s-au răzbunat niciodată pe ei. L-am întrebat pe bunicul de ce românii au ales concilierea. Mi-a răspuns: O să aibă Dumnezeu grijă de ei. Nu ştiu dacă Dumnezeu va avea grijă de ceva. Poate că acest personaj ar fi trebuit să aibă grijă ca toate acele atrocităţi să nu aibă loc. Departe de mine gândul de a judeca pe cineva. Dar, măcar în septembrie, să nu uităm de martirii noştri, care au murit degeaba pentru ambiţiile prosteşti ale unora.
În groapa comună de la Ip odihnesc rudele mele. Cele mai întâlnite nume de pe cripta comună sunt Medeşan (familia bunicii) şi Crişan (familia bunicului). Consider că este datoria mea morală să le aduc un omagiu. Să le fie tărâna uşoară şi fie ca martiriul lor să nu fi fost în zadar.
Dormiţi în pace!
