Poliţia veghează (ne pândeşte) episodul 1
Acum câţiva ani (în 2003), eram în Hawaii, pe insula Oahu. Închiriasem o maşină în Kahului şi voiam să merg spre Lahaina, apoi la vulcanul Haleakala. Eram pentru prima dată în Hawaii şi nu ştiam drumul. În plus, eram oarecum bulversat, nefiind familiarizat cu autostrăzile şi modul de circulaţie pe acestea. E şi normal, în România încă nu aveam autostrăzi. În acele vremuri, singurul tronson de „autostradă” era Bucureşti-Piteşti, pe care oricum nu circulasem niciodată.
Odată ajuns în Pukalani, nu ştiam cum să ies din oraş şi încotro să o apuc. Am ajuns la un semafor cu o singură „culoare” pentru toate sensurile. Am luat-o la stânga, convins fiind că într-acolo trebuie să mă îndrept. În secundele următoare, am auzit sirena maşinii de Poliţie, atât de familiară doar din filmele americane. Am tras imediat spre dreapta, am oprit motorul şi am deschis portiera. Am vrut să mă dau jos din maşină, după cum eram obişnuit din patria mumă. Poliţistul s-a panicat, a pus mâna pe pistol şi mi-a ordonat să rămân în vehicul, cu mâinile la vedere. Am realizat, în sfârşit, că nu mai sunt în România şi am aşteptat liniştit să vină poliţistul. Agentul a dat bună ziua, după care s-a prezentat polilicos şi m-a întrebat dacă totul e în regulă. I-am spus că totul e bine, dar aş vrea să ştiu pentru ce m-a oprit. Aparent, nu aveam voie să virez la stânga la semaforul menţionat mai sus. I-am spus că îmi pare rău, dar eu sunt european şi noi avem semne de circulaţie. În America nu există aşa ceva, doar inscripţii care îţi spun ce ai voie să faci şi ce nu.
Poliţistul a zâmbit din colţul gurii şi m-a întrebat unde merg. I-am spus unde aveam de gând să ajung. El mi-a spus că m-am rătăcit şi s-a oferit să îmi arate drumul. „Eu o iau ]nainte. Te ‘ii dup[ mine, iar când îţi fac semn cu avariile, eu mă duc la stânga ca să întorc, iar tu o ţii drept înainte”, mi-a spus. Am făcut întocmai şi am ajuns la destinaţie la timp.
Anii au trecut. Suntem în 2010. Conduc maşina mea în ţara de baştină. Merg pe DN1, de la Braşov la Făgăraş. La ieşirea din Codlea spre Vlădeni, trec printr-un viraj în formă de U. Limita de viteză aici este 40km/h. Ştiu că mai jos este întotdeauna o maşină de Poliţie care îi pândeşte pe cei care depăşesc viteza. Curba nu este nici foarte strânsă, nici periculoasă, aşa încât puţini şoferi respectă limita de viteză. În faţa mea este un Suzuki Samurai vechi de când lumea. Merge cu 25km/h, cu luminile de avarie aprinse. Ieşim din viraj, fiind acum pe linie dreaptă. Pe mijlocul şoselei se întinde minunata linie continuă. Mă uit în faţă: nu vine nimic pe vreo 500 de metri, am loc să intru în depăşire. Nu intru, pentru că ştiu că poliţiştii pândesc după colţ. Tipul din Suzuki trage mult pe drepta şi semnalizează dreapta. Mă invită să trec. Aştept. Ştiu că duşmanul e la pândă. Când mă uit mai bine, maşina de Poliţie nu e „la post”. Îl depăşesc pe tip cu câţiva metri înainte de terminarea liniei continue. Am trecut de aceasta doar cu roţile din stânga. Când eram în depăşire, am observat maşina Poliţiei. Era mai sus decât de obicei, după colţ. Suficient de departe pentru a nu fi văzută decât când e prea târziu… nu am mai aşteptat ca poliţistul să mă oprească, ci am făcut-o din proprie iniţiativă.
Ca să nu mai lungesc povestea, poliţistul a fost un tip acru, care a murmurat ceva gen „agent…” (nu am înţeles ce a zis). A vrut să îmi suspende permisul de conducere. Degeaba am încercat să îi explic că doar a văzut şi el că maşinuţa pe care am depăşit-o era defectă şi mi-a făcut loc să trec. Eu eram de părere că aceea nu a fost depăşire, ci ocolire. În cele din urmă, i-am spus să facă ce vrea el. I-am dat actele şi am plecat la mine în maşină. În cele din urmă m-am ales cu o amendă pentru nepurtarea centurii de siguranţă *pe care o purtasem de fapt, dar el trebuia să îşi facă datoria şi să mă “ardă”)
Mi-am continuat drumul şi mi-am adus aminte de o ţară la nivelul căreia ne dorim să ajungem. O ţară în care poliţiştii sunt puşi acolo „To protect and serve”, nu „To chase and punish”. Mi-am dat seama încă o dată că noi suntem aici, iar America e departe. Mai mult, deşi acum sunt tineri şi se numesc poliţişti, nu sunt cu nimic mai buni decât miliţienii de la care au învăţat meserie.
