Unde ne sunt crâşmele?
Zilele trecute, am ieşit cu nişte prieteni în oraş. Pentru cei care nu ştiu, pentru mine „oraş” înseamnă Braşov. Voiam să bem o bere sau două, dar eu nu am mai ieşit de mult, din lipsă de timp. Aşa că i-am lăsat pe ei să aleagă destinaţia.
Prietenii mei mi-au prezentat opţiunile şi m-au lăsat pe mine să aleg. Opţiunile arătau cam aşa: Taverna Sârbului, Irish Pub, Scottish Pub, La Republique sau berăria nu-ştiu-cum (o berărie cu nume, specific şi meniu german). Întrebarea mea a venit oarecum firesc, dar i-a surprins pe băieţi: „Dar ceva românesc nu mai avem?” Se pare că nu. „Există doar câteva restaurante, dar acolo se mănâncă”. Avem Casa Oaşului, Casa Bistriţeană şi încă un restaurant, am uitat cum îi zice. Dar toate sunt restaurante, nu baruri. Acum e drept că nu voiam să mă duc într-un local unde se ascultă manele, dar eu încă mai am urme fine de mândrie naţională. Prin urmare, vreau un local cu specific românesc. Vreau ştergare pe pereţi (atenţie! nu carpete), vreau vin din ulcele de lut. Vreau ospătăriţe îmbrăcate în costume tradiţionale, cu ie şi fotă. Vreau să asezonez berea nu cu beerwurst, ci cu pastramă de oaie. Şi nu vreau arahide, ci alune româneşti de pădure. Sau nuci. Uite, vreau să beau bere şi să sparg nuci. Sau şi mai bine: nuci la cuptor, cu sare deasupra. E aşa de mult ce cer?
Până la urmă am aterizat în barul nemţesc, iar pentru că îmi era foame, am luat meniul. Nu am înţeles nimic din el, pentru că era în limba Germană. Am chemat ospătăriţa şi am rugat-o să îmi traducă. Ea a fost vizibil deranjată de faptul că nu am înţeles meniul. La naiba, am fost în restaurante coreene în San Francisco şi aveau meniuri în Engleză şi Spaniolă! Cum ar fi fost să trebuiască să buchisesc caractere coreene?
Şi mi-am amintit din nou de una dintre teoriile mele mai vechi. Potrivit părerii mele, românii sunt cea mai „volatilă” naţiune. Noi ne dez-naţionalizăm cel mai rapid. Ia un român şi du-l în Congo: în cinci ani o să fie congolez. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la Adi Mutu: după câţiva ani în Italia, abia dacă mai rupea româneşte.
Prin 1995, eram jurnalist pentru un cotidian braşovean. Nu mai ştiu cu ce ocazie, am ajuns prin nişte sate uitate de lume, undeva în Covasna. Acolo am întâlnit un nene pe nume Ciobanu Vasile. Acesta nu vorbea nicio boabă româneşte. Când persoana cu care eram l-a întrebat pe ungureşte, acesta ne-a spus că părinţii lui erau români şi l-au învăţat româneşte, dar nu a mai avut nevoie de “limba aia” şi a uitat-o.
Europa nu are nevoie de noi decât ca piaţă de desfacere. Nu ne mai lasă să producem nimic, trebuie doar să importăm de la ei, ca să producem datorii. Apoi ne împrumutăm tot de la ei ca să acoperim deficitul bugetar. Încet, dar sigur, devenim sclavii Europei.
Dar măcar să rămânem cu crâşma şi bodega românească, cu vin de viţă nobilă şi pastramă de oaie!
