Libertate, frate!
Titlul materialului sună ciudat, dar pentru mine este foarte important ceea ce se întâmplă acum. Din păcate, în ultima perioadă, în viața mea profesională au avut loc anumite evenimente și schimbări care m-au ținut departe de aparatul foto și de tastatură. Dar sper să recuperez rapid.
În mod invariabil, atunci când o persoană lucrează în presă pentru un anumit ziar sau o anumită revistă, opiniile sale trebuie să treacă pe planul secund, prioritate având interesele publicației. Am învățat asta încă de acum mulți ani, pe vremea când lucram în presa scrisă cotidiană. Pe vremea aceea, trebuia să trec peste ideile personale și peste principiile proprii, pentru a mă conforma liniei trasate de către cei care conduceau destinele publicației. Îmi amintesc și acum cu dezgust de redactorul șef al publicației unde lucram la un moment dat: era un puști fără experiență, care a fost “uns” în poziție după ce 80% din membrii echipei redacționale au migrat către un ziar concurent, nou apărut. Tipul avea buze moi și limba fierbinte (cei mai experimentați înțeleg ce vreau să spun), deci a fost instalat în funcție, în ciuda faptului că nu avea experiența sau cunoștințele necesare.
Pentru a păstra anonimatul individului, să îi spunem Nicu. Nicu avea o obsesie: pozele cu morți. Cu cât mai oribile, cu atât mai bune. Deci, de câte ori apărea ocazia, mă trimitea la morgă să fac poze cu morți, pe care mai apoi le punea mari, fix pe ultima pagină a ziarului. Aceasta era de mare impact, deoarece era tipărită color. Deci, de fiecare dată când apărea ceva de acest gen, eu trebuia să ajung cumva la morgă, să intru în încăpere (chiar dacă era interzis) și să fotografiez mortul/moarta, pentru ca ilustrul șef să poată pune imaginea în ziar, pentru ca publicul să se oripileze și să ne crească audiența. În timp, am fotografiat o prostituată de 15 ani lovită din plin de un tir; un bărbat electrocutat la 27.000 de volți; un alt bărbat lovit frontal de tren; un bărbat care s-a stropit cu benzină și și-a dat foc; un nou născut găsit mort într-un container; un soldat care mai avea trei zile de armată, când s-a împușcat în cap cu arma din dotare… și multe altele. Doar simpla înșiruire a acestor grozăvii îi poate ridica părul pe spinare oricărui om normal. Dar Nicu nu voia doar simple imagini. Nuuu! El voia detalii, voia să vadă amănunțit tot ce se poate vedea. Și mai voia IMAGINILE! Indiferent dacă aveam voie sau nu, trebuia să fac tot posibilul să le obțin. Dacă nu aduceam imagini, a doua zi puteam să îmi caut de lucru. În cele din urmă, mamiferul m-a dat afară “pentru că așa consider eu”. A doua zi lucram pentru alt ziar.
M-am simțit mai liber, până când unul dintre șefi mi-a cerut să iau parte la o acțiune inițiată de către un politician brașovean, notoriu pentru faptul că era corupt până în măduva oaselor. Tipul se ocupa chiar și de prostituție, dar bineînțeles că noi nu aveam voie să vorbim despre asta. Acum, urma să facem un material în care să arătăm ce minunat e domnul X. Eu – doar fotograf, dar tot am rămas cu un gust amar.
Lucruri de acest gen s-au tot întâmplat de-a lungul carierei mele de fotoreporter. De aceea spun: cine crede că presa este independentă, e un naiv. Totul este dirijat, manipulat, aranjat. Vi se sugerează ce să credeți, cu cine să votați, ce să simțiți. Presa poate aprinde sentimentele de ură care mocnesc în mulți cetățeni; poate transforma oamenii normali în animale. Și nu în ultimul rând, presa poate prezenta realitatea așa cum vor cei care o controlează. În fine, m-am cam aprins și m-am îndepărtat ce ceea ce doream să comunic astăzi. Dar nu am ce să fac: multe dintre lucrurile pe care a trebuit să le fac în trecut, încă mă mai bântuie…
Acum sunt liber, cel puțin din punct de vedere al opiniilor. Câțiva dintre cititorii mei știu că, din prima zi a lunii Februarie, nu mai lucrez pentru revista CHIP Foto-Video. Acesta este un lucru bun, dar și un lucru rău. Este rău pentru că îmi plăcea foarte mult ce făceam. Din punctul meu de vedere, este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să fac și ceea ce încă îmi mai doresc. Dar nu se mai putea în felul în care se făcea acolo… Nu vrea să fiu înțeles greșit: nimeni nu îmi îngrădea libertatea de expresie. Din acest punct de vedere, nu am absolut nimic de reproșat nici conducerii, nici firmelor care îmi trimiteau produse la teste. Deși, dacă mă gândesc bine, am două miiici reproșuri la adresa a două companii… Însă am putut întotdeauna să scriu exact ce am constatat, atât despre aparatură, cât și despre piață. Am scris obiectiv, iar asta mi-a adus respect și recunoaștere din partea cititorilor și a firmelor cu care am colaborat. Ca dovadă, încă mai primesc produse la teste. Le primesc EU, nu revista.
Faptul că lucram la CHIP Foto-Video avea și aspecte negative. Unul dintre acestea era legat de activitatea mea de blogger. A apărut la un moment dat idea că aceasta ar fi în contradicție cu statutul meu de redactor șef, de atunci. De asemenea, trebuia să fiu foarte atent cu opiniile pe care le scriam pe site-ul propriu, pentru că puțini oameni pot face diferența între activitatea profesională și cea privată. Și tot așa, din păcate în România, unii angajatori consideră că timpul liber al angajaților le aparține. Și că au dreptul la imaginile pe care angajatul le obține în timpul său liber, cu aparatura sa. Și că dacă angajatul organizează o expoziție fotografică PERSONALĂ, revista trebuie implicată musai, pentru ca să beneficieze de pe urma expunerii. Și multe altele, despre care nu are rost să mai vorbesc, deoarece am învățat în decursul anilor că vorbesc degeaba. Publicul uită repede, iar cei care trebuie să bage la cap și să își ajusteze comportamentul – și mai repede.
Acum sunt complet liber. NU mai sunt legat de o revistă sau un ziar, deci pot să spun ce vreau. Nu am foarte mulți cititori, dar cel puțin cei pe care îi am sunt fideli și știu că tot ce scriu eu aici poate fi probat, iar testele pe care le fac pot fi repetate pentru a confirma rezultatele obținute de mine. Acum pot să îmi exprim opiniile, într-un mod în care nu o puteam face ca angajat al revistei. Din prisma acelei funcții, trebuia să păstrez o anumită diplomație necesară. Singura dată când mi-am exprimat franc și deschis opinia despre o anumită mare companie, am fost sunat a doua zi de către un reprezentant al lor, care mi-a sugerat că nu prea am dreptate și că ar fi bine să șterg materialul. Deși aveam dovezi clare (fapte și cifre) care dovedeau că nu aiuram, am șters materialul, pentru a “netezi asperitățile”. Acum suntem din nou prieteni, însă pentru mine, ca profesionist, asta a fost o mare jignire, pe care nu o voi trece cu vederea prea ușor.
Deci, libertate, frate! Acum pot să scriu ce vreau, respectând principiile jurnalismului. Ca și până acum, voi fi obiectiv și echidistant. Cei care vor mai citi ce scriu vor găsi aici realitatea așa cum este. Nu am bannere de reclamă pe site și nu mă vând pentru ele. Rămân un nebun independent, într-o lume în care “pricepuții” se vând pentru un netbook sau o reclamă mică, într-un colț de pagină. Merg mai departe, conștient că nu va fi ușor și că e greu de răzbit într-o lume în care buticarii de ieri sunt “formatorii de opinie” de astăzi. Hai să vedem ce iese din asta!
